Apariția unui suflețel în viața ta este un moment pe care cu siguranță nu îl uiți niciodată. Nu sunt mamă în sensul din dicționar al cuvântului, nu am fost niciodată însărcinată și, implicit, nici nu am dat naștere unui copil, deși pot să zic că aștept momentul de când eram eu însămi copil și jucăriile mele preferate erau bebelușii care plângeau, râdeau, ziceau mama și papa.

O parte din cunoștințele mele mă critică atunci când spun asta, însă eu mă simt mamă de imediat 3 ani de zile, pentru un mult-iubit și mult-răsfățat motan British Shorthair pe care l-am botezat Blue, sau Bubu cum îl alintăm cu toții. Este un sentiment cu totul aparte atunci când o altă ființă depinde de tine pentru a supraviețui, chiar dacă dobândește în timp o oarecare independență. Blue merge singur la litieră de când e pui pentru că a învățat de la mama lui adevărată, se spală singur și știe să își exprime nevoile vocal atunci când e nevoie. Nu, nu o să-mi spună niciodată mamă și nu o să putem purta conversații „atunci când e mare”. De altfel, la 3 ani, cât împlinește în decembrie, e adult. Un adult pufos pe care uneori îl mai ștergi de căcuță la funduleț pentru că i-a rămas în blăniță. Dar orice mi-ar spune oricine, el e parte din familia noastră și va fi inclus în deciziile pe care le iau cât timp trăiește și este în grija mea. 

Uneori, avem această discuție foarte drăguță.

În primul rând, eu va trebui să renunț la anticoncepționale. Nu le iau din plăcere, ci de nevoie, ele fiind prima linie de tratament a unei boli cu care am fost diagnosticată în ultimul an de facultate: endometrioza. Voi începe să iau acid folic și voi programa un control cu ginecologul meu, care sunt sigură că se va bucura să audă că am luat decizia să facem un copil, sarcina fiind benefică și pentru patologia mea. Bineînțeles, voi face un pachet de analize pentru a vedea dacă totul este în regulă și deși nu am nicio îndoială că Blue este sănătos tun, fiindcă am avut mereu grijă să îl vaccinez și să-l deparazitez, îl voi testa, totuși, și pentru toxoplasmoză. Fiind o pisică de rasă, neam de neamul lui nu cred că a avut așa ceva, toți crescuți în puf doar în interiorul locuinței și mega-testați, dar paza bună trece primejdia rea.

Odată rămasă însărcinată, vreau din timp să fie toate pregătite pentru bebe. Eu sunt genul de persoană care se asigură că are totul la dispoziție și nu lasă nimic pe ultima sută de metri. Așa am făcut și cu Blue. De îndată ce l-am ales dintre puiuții născuți de mămica lui și am intrat în perioada de așteptare pentru a putea fi suficient de mare încât să fie înțărcat, am început să îi pregătesc lucrușoarele trebuincioase: stâlpișorul de ascuțit gheruțe, un pat moale, bolurile pentru mâncare și apă, mâncare propriu-zisă și poate cel mai important pentru un pisoi - litiera. 

Sigur, este puțin prematur chiar și pentru mine să fi ales deja un model, mai ales că probabil vor apărea altele până atunci. Însă am în minte o imagine destul de clară a unui pat într-o culoare neutră: negru, alb sau crem, cel mai probabil cu gratii, pentru că în cele din material sigur și-ar ascuți motanul ghearele. Deasupra pătuțului, vreau să pun o jucărie muzicală care se învârte, cu tot felul de muțunei simpatici. Poate vi se va părea ciudat, dar de fiecare dată când mă gândesc la acest pătuț de copilaș, mi se umplu ochii de lacrimi de bucurie. Endometrioza este o boală care vine la pachet în unele cazuri cu probleme de fertilitate, așa că mă gândesc mai des decât îmi place să recunosc la posibilitatea să fiu într-o astfel de situație nefericită. E o imagine care mă întristează, îmi dă speranță și putere să merg mai departe în același timp: în pătuț, copilașul ceva mai mare, poate un an, stând în șezut și râzând cu poftă, așa cum numai bebelușii știu, către Blue, care se întinde cu lăbuțele să prindă muțuneii care se învârt deasupra lor. Cred că voi fi cea mai fericită dacă acest vis se va împlini, un copil crescând puternic și sănătos cu un tovarăș de joacă care să-i fie mereu alături.

Îmi plac obiectele versatile și îmi doresc un cărucior care știe să le facă pe toate. Am văzut că există cărucioare care au husă pentru ploaie, husă pentru țânțari și se transformă în scaun auto. Sigur, aici voi avea nevoie de multă documentare pentru a alege modelul cel mai sigur și eficient. 

Uneori, îmi place să induc oamenii în eroare și le spun că voi cumpăra un cărucior pentru gemeni ca să-l plimb și pe Blue în același timp. Nu mă pot hotărî dacă sunt mai amuzanți cei care nu se prind că e o glumă sau cei care intră în jocul meu, cum e o colegă de la serviciu, care a dus exercițiul de imaginație mai departe și a vizualizat o scenă în care un străin îmi admiră copilul și remarcă faptul că acela din stânga pare indispus. 

Dacă simt o presantă nevoie să știu ce-mi face motanul când nu sunt cu ochii pe el, îmi pot închipui de câte ori se va amplifica la copilul pe care îl voi naște eu. Sigur, pentru că nu pot 100% controla motanul, bebelușul va trebui să doarmă într-o camera separată atunci când e foarte mic, pentru a preveni un accident. Așa că e foarte de folos să văd ceea ce face, să aud dacă se trezește și are nevoie de mine. Ați putea întreba de ce nu închid motanul, în schimb. Adevărat, însă așa împușc mai mulți iepuri dintr-un foc. În primul rând, o pisică face ca toate orătăniile dacă o închizi undeva. Noi avem deja o cameră în care nu are acces decât când suntem și noi acolo, așa că va accepta cu ușurință situația și astfel, copilul va avea parte de liniște, atât din partea pisicii, cât și a adulților, care se vor ocupa de ale casei fără să-l trezească atât de ușor. Monitorul ideal pentru mine trebuie să fie, în acest sens, wireless, să se încarce repede și să aibă o durată lungă de viață a bateriei, pentru a-l putea lua cu mine în camera unde am ceva de făcut.