Follow Us @soratemplates

duminică, 8 martie 2020

Eu am fost prima care a făcut-o să zboare...

Aveam vreo șapte sau opt ani și era una dintre serile în care petreceam noaptea acasă la o prietenă foarte bună. Ea împărțea camera cu un frate mai mare și noi stăteam în partea de sus a patului supraetajat, ne jucam de-a școala. Eu îi arătam un punct de pe harta pe care o avea lipită de perete. Nu știam boabă de geografie, se făcea doar în clasa a patra, dar nu conta. Eram copii și complet pierdute în lumea imaginației. Eu eram profesoara, iar ea făcea pe eleva neastâmpărată care nu învățase lecția și scotea pe gură orice îi venea în minte.


Am și acum perfect întipărit în minte momentul în care, din cine știe ce motiv, m-a scuipat. Am înghiontit-o și eu în joacă înapoi, fără să mă gândesc, numai că stătea fix lângă scara pe care urcai și coborai din pat. Nu știu dacă am folosit mai multă forță sau, pur și simplu, s-a dezechiblibrat, dar în secunda următoare era pe jos și plângea. Nu pățise nimic, din fericire, mai degrabă se speriase. Din punctul nostru de vedere, povestea s-ar fi încheiat aici. Părinții, vă imaginați, s-au supărat foarte tare. 

La momentul acela, îmi amintesc cât de nedrept mi se păruse că am fost despărțite și nu am avut voie să ne mai jucăm în seara aceea. Nu înțelegeam de ce eu făcusem ceva greșit că o îmbrâncisem, dar ea nu era deloc apostrofată că scuipase. Nu erau oare amândouă gesturi la fel de urâte? Nu fuseseră făcute ambele în spirit de joacă și nu din malițiozitate? Da, ea căzuse, dar nu se întâmplase nimic, nu? Nimeni nu pățise nimic. Cu ochii de adult, ani mai târziu, am vizualizat și eu scenarii sumbre în care s-ar fi lovit cu capul de biroul aflat extrem de aproape. Sau și-ar fi rupt ceva. 

Asemenea experiențe negative pot, însă, deveni adevărate experiențe dezvoltare personală. Rușinea și teama pe care le-am simțit vis-à-vis de un joc care se putea transforma într-un accident îngrozitor m-au făcut să fiu mult mai atentă la gesturile și reacțiile mele față de cei din jur. Prietenia mea cu acea fată a continuat doar încă vreun an, dar am reîntâlnit-o la liceu, când am devenit colege de clasă. Am simțit, la început, umbra acelei seri de joacă terminată prost planând deasupra noastră, însă ea a devenit o mică glumă între noi și chiar o dedicație pe care doar noi să o înțelegem în albumul de absolvire a liceului.



Vechea mea prietenă e acum stewardesă la o cunoscută companie de zboruri low-cost. Mă simt mândră, amuzată și recunoscătoare că pot să afirm că eu am fost prima care am făcut-o să zboare... chiar dacă numai din pat. Slavă Cerului, aterizarea a fost sigură, chiar dacă zbuciumată după un zbor cu mici turbulențe.



Foto: arhivă personală, 
Personal, sunt destul de fricoasă și nu prea în formă, dar din când în când, mai reușesc oamenii să mă facă să ies din zona de confort, mai ales dacă sunt de acord cu o anumită activitate fără să cercetez mai mult sau să realizez complet în ce mă bag. Furnizorul tău de experiențe poate fi un apropiat, dar nu obligatoriu. În cazul meu, ultima dată, am fost ademenită într-o aventură de bunii mei prieteni, alături de iubitul meu în ceea ce am crezut eu că va fi o drumeție lejeră prin pădure. Încălțată cu niște simpli pantofi sport și haine comode, un rucsac în spate cu o sticlă de apă, am urcat în mașină fără să întreb exact sau să caut pe internet ce sunt Cheile Turenilor.

Așa se face că m-am trezit eu, persoana care obosește după ce aleargă să prindă autobuzul, agățându-mă cu disperare de sfori și scări suspendate pe stânci, cu un pârău susurând parcă amenințător sub mine. Și dacă atunci am pomenit tot ce vă puteți închipui la adresa lor că m-au adus la așa ceva și a mea că nu m-am interesat în ce mă bag, acum pot să spun că mă bucur că m-am ambiționat să duc la capăt traseul. Chiar dacă nu l-am făcut și înapoi, în principal pentru că nimeni nu mai avea apă. Ne-am întors pe jos prin sat, am luat apă de la fântâna unei bătrâne amabile și am încheiat ziua jucând Scrabble pe o pătură în iarbă, în mijlocul naturii. Vă las bonus și o filmare cu mine într-un aparent calm, că pe interior numai calmă nu eram.


În final, vă provoc și pe voi să îmi povestiți o întâmplare negativă pe care timpul a transformat-o în ceva pozitiv.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu