Follow Us @soratemplates

luni, 30 aprilie 2012

Pielea rece

Când am început să citesc "Pielea rece" de Albert Sánchez Piñol, nu ştiam la ce să mă aştept. Am primit-o cadou de ziua mea de la colega de bancă, apucasem să citesc descrierea de pe spate şi câteva altele de pe internet şi, acum aveam nevoie de o carte subţire, uşor de cărat, de care să mă "ocup" în orele în care nu facem mare brânză la şcoală. Aşa se face că am pus mâna pe ea şi am început-o.

Începutul suna foarte bine. "Niciodată nu ne aflăm destul de departe de cei pe care-i urâm. Prin urmare, tot astfel ne-am putea închipui că niciodată nu vom fi destul de aproape de cei pe care-i iubim." Mi-a luat puţin până m-am obişnuit cu atmosfera şi personajele, perioadă în care citeam lent, încercând să înţeleg trăirile lor, însă după ce m-am familiarizat cu acţiunea, am terminat cartea cât ai clipi.

Protagonistul, dorind să scape de trecutul său, acceptă postul de meteorolog marin pe o insulă izolată, atât de mică încât nu se vede pe hartă, aflându-se la intersecţia unor coordonate. Pe acea insulă se află doar o căsuţă şi un far, însă cel mai ciudat lucru e dispariţia meteorologului precedent. În căutarea acestuia, personajul nostru, însoţit de căpitanul vasului care l-a condus pe insulă, găseşte în far un individ aparent nebun, pe care căpitanul îl bănuieşte a fi vinovat în vreun fel de dispariţia meteorologului precedent. Protagonistul nostru fără nume insistă, însă, să rămână pe insulă, în ciuda tuturor insistenţelor căpitanului de a renunţa la post.

Nu citiţi mai departe dacă nu aţi citit cartea! Următoarea parte a recenziei conţine spoilere!

După plecarea vasului, acesta îşi despachetează cutiile şi se instalează în căsuţă. Noaptea, însă este atacat de nişte oameni ai mării, lipsiţi de păr, cu piele de rechin, care par să vrea să îl mănânce. Baricadează uşa, închide geamurile din interior, se apără cu lopata, toporul şi tot ce îi iese în cale, supravieţuind primei nopţi.
Îl detestă pe omul din far, care nu i-a spus despre existenţa monştrilor, însă îşi dă seama că farul fortificat e singura lui şansă de supravieţuire şi încearcă să îl convingă pe acesta să îl primească înăuntru. Nu reuşeşte asta decât atunci când o descoperă pe femela-monstru pe care acesta o foloseşte pentru cărat apă şi alte lucruri şi o răpeşte. Nebunul din far, pe nume Batis Caffo, nimeni altul decât fostul meteorolog, îl primeşte în far, unde cei doi devin camarazi de arme ce trag fără milă în oamenii-mării care sunt aproape de a intra în "fortăreaţă".
Mai târziu, protagonistul află, dezgustat, că Batis Caffo o foloseşte pe femeia-monstru şi pentru a-şi satisface poftele sexuale. Când un vas ce transporta dinamită ilegal se scufundă, îl convinge pe Batis Caffo să se scufunde şi să o ia, ca să le dea monştrilor o lecţie. În noaptea în care aceştia atacă în număr mare, cei doi îi aruncă în aer, fără milă, însă aceştia, în ciuda pierderilor, nu îşi pierd voinţa de luptă, atacând şi în următoarele nopţi. În cele din urmă, protagonistul îşi dă seama că oamenii mării sunt mai mult decât nişte animale, fiind capabili de sentimente. Pe femela-monstru începe să o iubească, deşi ea nu îi răspunde la sentimente.

Această carte scoate în evidenţă faptul că adevăraţii monştri sunt oamenii, care nu se dau înapoi de la uciderea în masă a unor fiinţe care fac doar să îşi apere teritoriul, să îşi răzbune semenii ucişi de aceştia.

În ciuda argumentelor aduse de protagonist, Caffo refuză să accepte faptul că fiinţele pe care le-a ucis erau mai mult decât părea. Protagonistul încearcă să le transmită oamenilor mării un semn de pace: o armă inofensivă, înconjurată de pietre, lăsată la malul apei. Ca urmare, în următoarele zile, aceştia nu atacă, trimiţându-şi copiii pe insulă, în timpul zilei - tot simbol al păcii. Caffo priveşte cu scepticism prietenia protagonistului cu copiii oamenilor mării, iar în ziua în care oamenii mării adulţi par a veni fără gânduri de atac, el strică orice şansă la pace, trăgând în ei, sub pretextul că îi salvează viaţa colegului său de arme. În cele din urmă, nebunia îl ucide pe Caffo, care lasă uşa deschisă şi este copleşit de numărul oamenilor mării, furioşi, care îl ucid.

Spre finalul cărţii, inevitabil, înnebuneşte şi protagonistul fără nume, poate din cauza faptului că a rămas singur, chiar dacă Batis Caffo nu era ceea ce am numi "uman", poate din cauza iubirii unilaterale pentru femela-monstru.
Cert e că la venirea salvatorilor lui, a meteorologului menit să îl înlocuiască, rămâne mut, impasibil. El devine un fel de Batis Caffo, care, după prima noapte în care noul meteorolog e atacat de monştri, nu este interesat decât de muniţia pe care acesta o deţine.
"Să nu crezi în far, am insistat eu. Oamenii care ajung aici şi-au pierdut credinţa şi se agaţă de miraje. Dar nimeni n-a îmbrăţişat vreodată un miraj. Dacă aş mai avea credinţă, aş păşi pe ape şi m-aş întoarce de unde am venit, am adăugat cu voce schimbată."
Noul-venit e însă dornic să lupte, venind cu idei noi de apărare, de ucidere a oamenilor-rechini. Interesant este că, aparent, protagonistul pare dispus să îi omoare pe monştri care atacă farul în noaptea de după sosirea noului meteorolog, dar totodată, la finalul cărţii, se întreabă unde este unul dintre copiii oamenilor-mării, de care el se ataşase.

Un comentariu:

  1. […] Pielea rece – Albert Sanchez Pinol http://www.libhumanitas.ro/pielea-rec… recenzie: http://vanillamoonblog.com/2012/04/30… […]

    RăspundețiȘtergere