Vanilla Moon Books

Introducere
(sau Cum am ajuns să scriu toate aceste întâmplări)
Dacă ar fi să ne închipuim viața ca pe un corp uman, perioada când suntem la școală și implicit școala, ar fi un subraț, mi-a spus cândva Kenzie, cea mai bună prietenă a mea.
AMIN. Nici școala mea nu face excepție. De când faci primul pas în această instituție, viața cunoaște o serie de șocuri dureroase: se întâmplă să fii numit puță de colegul fotbalist care șade lângă tine la ora de științe, sau ești surprinsă în sutien și chiloți de babă în fața vestiarului de la sala de sport, neputând deschide ușile ca să te echipezi din cauza fetelor care se înghesuie, se hlizesc pe seama ta și te arată cu degetul, sau te trezești bocind de una singură în baie, neștiind până atunci că o inimă rănită poate durea așa de tare. Există, totuși, un lucru care te ajută să te menții pe linia de plutire atunci când navighezi prin această subsuoară transpirată, urât mirositoare și anume, o înțelegere aprofundată a felului în care este organizat lanțul trofic în școala ta, mai exact cine pe cine mănâncă de viu.
SCARA POPULARITĂȚII DIN ȘCOALA MEA
(De la patricieni la plebei)
10. Fetele din echipa de volei
9. Cei din echipa de fotbal
8. Membrii mișcării Rich Gang — gangsterii (inclusiv
fete mai populare care se îmbracă mai
mult decât provocator)
7. Cei din trupa școlii
6. Cei din corul școlii
5. Fetele goth
4. Fetele mai puțin populare care se îmbracă provocator
3. Adolescentele însărcinate (avem două în prezent,
una în clasa a șaptea și una într-a opta)
2. Dependenții de computer (nu prea există)
1. Șoarecii de bibliotecă (cei care citesc tot timpul
și adoră benzile desenate japoneze)
0. Invizibilii (cei dintr-a șasea)
-1. Neadaptații, exclușii
-2. Profesorii
-3. Profesorii suplinitori
Ești etichetat(ă) după locul unde îți petreci timpul și în funcție de persoanele cu care te asociezi sau nu. Eu intru în categoria neadaptaților și a exclușilor, care este, în esență, grupul de pe cea mai joasă treapta a scării sociale — mă refer la persoanele din școală care nu sunt plătite pentru a se afla aici. Alături de mine, pe această umilă treaptă cu valoare negativă, se află prietena mea apropiată și confidenta mea, Kenzie. În cea mare parte a timpului, ducem o existență liniștită, monotonă,
invizibilă. Asta până când ești băgat(ă) în seamă și devii victima cuiva de pe o treaptă superioară.
Așadar, cum reușesc cei din vârful ierarhiei să se folosească de sistemul de clasificare în propriul lor avantaj?
Există articole în reviste și ghiduri de dezvoltare personală despre cum să te îmbraci, ce să spui, cum să te comporți și cu cine să te împrietenești. De fapt, cu multă vreme înainte de a mă fi născut, tatăl meu a ales o asemenea carte dintr-un anticariat, unde se vindeau cărți în scopuri caritabile. Coperta era veche și zdrențuită, dar „Avea ceva special în ea”, mi-a relatat el. A răsfoit paginile până când a ajuns la titlu: „Ghidul de popularitate al unei adolescente” de Betty Cornell, scris în 1951. Era plin de ponturi și sfaturi despre cum să realizezi ceea ce părea imposibil de realizat: cum să îți crești propriul statut social. Tatăl meu mi-a mai spus că s-a pomenit râzând de unul singur, chiar acolo, în anticariat, când a dat cu ochii de niște idei învechite. Având în vedere nu numai că era o piesă vintage intere-santă, dar și pentru că așa e tatăl meu, a cumpărat-o imediat.
Vreme îndelungată, cartea a stat în biroul lui (camera de curiozități) din casa noastră din Brownsville, Texas. Era pusă într-o cutie de carton, între o cască din primul război mondial și un craniu dăltuit în piatră provenind dintr-un trib oarecare din Mexic, numai bună să acumuleze praf.
Aștepta să fie descoperită.
Soarta a vrut ca această carte să nu rămână ascunsă într-un con de umbră. Când părinții mei s-au hotărât să facă ordine în birou (eu una, cred că au făcut mai multă dezordine!), mama a deschis capacul cutiei și a redescoperit cartea lui Betty Cornell. Nu prea știa ce să facă cu ea, așa că mi-a dat-o mie, adică lui Maya, „trezorierul tuturor lucrurilor pe care nimeni nu le vrea, dar de care nu vrea să se debaraseze complet”.
După părerea mea, „Ghidul de popularitate al unei adolescente de Betty Cornell nu era nimic altceva decât o carte plină de echivocuri, cu sfaturi de genul „nu folosi fard de pleoape, ci unge-te cu vaselină” sau „închide-ți porii cu cuburi de gheață” sau „toate fetele ar trebui să poarte corset”.
Era scrisă de o tânără, model de profesie, care susținea că stăpânirea de sine, strălucirea și popularitatea erau ținte ușor de atins de către oricine, cu puțin efort.
De către oricine?
Aproape că mă bufnise râsul.
Și chiar atunci i-a venit mamei ideea — una uimitoare, înfricoșătoare, din acelea care îți vin odată în viață: „Maya, ar trebui să îi urmezi sfaturile și să scrii ce se întâmplă, de fapt”.
Răspunsul meu instantaneu a fost nu. Nu îmi puteam imagina ceva mai înspăimântător. Și, la urma urmelor, de unde și până unde îmi păsa mie de popularitate? Dar mama a plantat o sămânță în acea zi. Remarca ei a fost precum un coș care din mic se face foarte mare și parcă nu mai vrea să treacă niciodată, indiferent de câte ori l-ai stoarce.
Câteva zile mai târziu, răsfoind cartea (din nou), am dat peste următorul pasaj:
Nu vei face decât să înrăutățești situația dacă adopți o atitudine negativă, dacă dai din umeri și spui: „ Ei bine, și cui îi pasă, la urma urmei?”. La drept vorbind, cuiva tot îi pasă. Ție îți pasă. Îți pasă, deoarece, asemenea oricui altcuiva de pe această planetă, vrei să fii plăcută, vrei să fii populară, vrei să fii o fată care să fie acceptată și băgată în seamă de cei din jur. Vrei să faci parte dintr-un grup de prieteni cu care să îți petreci timpul liber, să ai câteva întâlniri palpitante și cel puțin un băiat care să creadă că ești cea mai grozavă fată care a existat vreodată. Dacă spui că nu e așa, înseamnă că, într-adevăr, te păcălești singură. Dar, în mod cert, nu îi vei putea păcăli și pe cei din jur.
Întregul univers și-a ciulit urechile.
Cartea lui Betty Cornell fusese publicată cu peste șaizeci de ani în urmă, dar făcând cumva un arc peste timp și spațiu, a intuit ceea ce voiam eu cu adevărat. Mai mult decât atât, mi-a promis să mă ajute să și obțin toate acestea.
Știam că viața mea nu va mai fi la fel de acum înainte.
……….
Și uite așa începe grandiosul meu experiment. În fiecare lună a acestui an școlar voi urma sfaturile din cartea lui Betty Cornell, grupate pe teme, cum ar fi, printre altele: dieta, părul, machiajul, modelarea corpului și atitudinea personală — oricât de dificile sau de jenante mi s-ar părea. Voi începe cu lucrurile simple, voi schimba aspecte care să nu atragă atenția celor din jur imediat. Apoi, lună de lună, voi face așa de mari progrese, încât voi ajunge la ani-lumină depărtare de zona mea de confort.
În timpul zilei, la școală, îmi voi nota reacții, impresii și tot ce se întâmplă. Acasă voi folosi notițele, ca să-mi amintesc perfect toate detaliile, și voi așterne totul pe hârtie la modul cât mai sincer și adevărat posibil. Acesta este un exercițiu literar nemaipomenit, care poate într-o bună zi mă va ajuta să-mi îndeplinesc visul de a deveni scriitoare. Am speranța că, relatând lucrurile exact așa cum sunt, cu bune și cu rele, mă va face mai puternică, putând să arăt că ele fac parte din această poveste care a început să fie scrisă de la sine. Poate că acest lucru va face experiența mai puțin înspăimântătoare.
În mod categoric, chestia asta mi se potrivește ca o mănușă. Asta doar dacă nu sunt iremediabil pierdută. Am 1,58 înălțime, o piele de un cafeniu deschis și sufăr în mod sistematic din cauza erupțiilor acneice. Sunt timidă, stângace și un pic cam durdulie. Nu am pic de șolduri iar pieptul meu este aproape la fel de plat precum coperta cartonată a cărții lui Betty Cornell. Port ochelari și aparat dentar. Îmi cumpăr toate hainele de la Walmart și din magazine second-hand. Îmi petrec mai mult timp cu algebra decât cu aranjatul părului.
Ar trebui mai întâi să încerc să definesc ce înseamnă cuvântul popular, cât de bine pot. Este un termen complicat. Știu mai degrabă ce nu înseamnă el. Nu înseamnă să stai singur sau să fii de râsul unora. Nu înseamnă acea stare ca atunci când ți-e jenă de cum arăți și vrei să te ascunzi într-un colț, nedorindu-ți altceva decât să dispari cât mai repede. Nu reprezintă starea mea de acum. Sper ca până la finalul clasei a VIII-a să aflu ce înseamnă să fii popular. Nu mi-aș dori numai să fiu în stare să definesc termenul, ci și să experimentez sentimentul de a fi populară.
Poate că va interveni o schimbare. Oare sfaturile de popularitate scrise cu peste jumătate de secol în urmă mai pot fi relevante pentru zilele noastre? Voi afla. S-au întâmplat lucruri și mai trăsnite, nu-i așa? Oamenii au pășit pe Lună și s-a descoperit o metodă de a cultiva pepeni verzi pătrați.
Din acest moment, Betty Cornell a devenit noul meu suflet pereche și mă mărit cu fiecare cuvințel scris de ea. La bine și la rău.

Fragment din cartea "Cum am devenit populară" de Maya Van Wagenen, Editura Epica. Toate drepturile asupra versiunii in limba romană aparțin Editurii Epica. Traducere de Gabriela Stoica.