Recenzie: Iubita mea, Sputnik de Haruki Murakami
Iubita mea, Sputnik este o poveste de dragoste moderna, cu accente de roman politist. Intr-o primavara, la virsta de douazeci si doi de ani, Sumire, o tinara nonconformista ce viseaza sa devina scriitoare, se indragosteste pentru prima oara in viata. Este o dragoste coplesitoare, ca o tornada ce se napusteste peste o cimpie intinsa. De aceea, pentru Sumire nu conteaza faptul ca persoana de care se indragostise este cu saptesprezece ani mai in virsta ca ea si, mai mult, ca este tot femeie. Cele doua isi petrec vara pe o mica insula din arhipelagul grecesc. La un moment dat, Sumire dispare fara urma. Nimeni nu reuseste sa o gaseasca sau sa explice disparitia misterioasa. In cautarea ei porneste si K, un prieten foarte apropiat. Este singurul care intelege ca, pentru Sumire, aceasta era singura solutie de a-si implini dragostea. Ramine totusi speranta reintilnirii intr-o lume posibila si „de partea cealalta a oglinzii”.
În luna decembrie, pe măsură ce se apropia Crăciunul şi vremea mă împingea spre o uşoară stare de fermecare melancolică, am pus mâna pe Iubita mea, Sputnik, recunoscând că sentimentul pe care îl trăiam se potrivea ca o mănuşă cu scrierile lui Murakami. Pentru aceia dintre voi care vă întrebaţi ce legătură poate avea realismul magic cu un satelit, aflaţi că Sputnik e doar o poreclă dată de o tânără pe nume Sumire primei persoane de care se îndrăgosteşte, o femeie căsătorită, cu şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea, pe nume Miu.
Povestea lor o aflăm din prisma unui alt personaj, narator şi observator mai mult pasiv al acestei iubiri, un profesor şi prieten bun cu Sumire, pentru care are sentimente pe care nu şi le ascunde. Sumire scrie, Sumire trăieşte, Sumire îl atrage pe acesta în tumultul vieţii ei, se agaţă de prietenia şi sfaturile acestuia cu egoism, la orice oră din zi şi din noapte fără să îi ofere acestuia nimic în schimb, conştientă de iubirea lui şi de potrivirea dintre ei, dar neputând rămâne surdă în faţa faptului că nici inima, nici trupul ei nu îl doresc.
M-am delectat îndeosebi cu discuţiile lor profunde, majoritatea iniţiate de câte un telefon în miez de noapte din partea lui Sumire către profesor, debutând cu câte o întrebare sau dezvăluire aparent copilărească, dar care ascundeau de cele mai multe ori adâncimi nebănuite. M-au amuzat răspunsurile profesorului, dornic să se întoarcă la somnul întrerupt cât mai repede.
Nu am putut să nu simt un sentiment de frustrare faţă de aceste personaje, alternând cu simpatie şi chiar milă - Sumire amintindu-şi de el numai atunci când are nevoie de sprijin, tratându-l ca pe un obiect ce va fi mereu acolo, gata să fie folosit dacă ea doar întinde mâna; şi profesorul incapabil să se sustragă din această relaţie bolnăvicioasă, vărsându-şi frustrarea sexuală în multiple relaţii cu femei indisponibile, femei căsătorite, mame ale studenţilor lui ş.a.m.d.
Cartea se desfăşoară lent, în stilul caracteristic autorilor japonezi, cu accent pe atmosferă şi nu pe acţiune. Naraţiunea la persoana întâi, din prisma profesorului, m-a introdus realmente în poveste, identificându-mă cu sentimentele acestuia. Finalul oarecum deschis, m-a lăsat cu un sentiment de gol în suflet şi acelaşi sentiment de fermecare cu care am pornit lectura. Nu am putut lăsa cartea din mâini şi aştept cu nerăbdare momentul în care mă voi simţi pregătită sufleteşte să încep un nou roman de Murakami.
Mulţumesc TargulCartii.ro pentru exemplarul oferit spre recenzare.
