Într-o zi, mai pe-nserat,
Un gând bizar m-a fulgerat.
Cum ar fi lumea noastră oare,
De-ar fi cu capul la picioare?
Şi stând aşa şi contemplând,
M-am regăsit visând
La un univers maiestuos,
Întors de-a dreptul caraghios
Cu susu-n jos.

Păşesc uşor pe cer. Da, pe cer, ai şi uitat? Lumea toată s-a răstunat. Au mai rămas totuși câteva vietăți cu josul în jos și susul în sus. E un număr neglijabil, nici n-ar avea rost să-i mai menționez... și oricum nu îi înțeleg. De ce ar trăi acolo când aici sus, pe cer, cu capul în jos, e mai frumos?

Aşadar, mă plimb pe cerul senin, cu paşi uşori, parcă de teamă să nu murdăresc frumosul azur. Sclipitor, sfânt covor de lumină și căldură, câtă liniște și pace în dânsul!

În depărtare, un bătrânel pescuieşte liniştit într-un nor fumuriu, puțin posomorât aș putea spune. Lângă el ţine o colivie micuță. Nu văd prea bine de la distanţa asta, dar dacă nu mă înşel, a prins până acum vreo doi, trei porumbei. Nu prea are noroc omul. Raţele sălbatice aproape că ar fi fost prinse, dar i-au zărit undiţa tocmai la timp şi au zburat degrabă din calea lui.

Privesc în sus, spre Pământ, cu scopul mai mult decât evident, de a mă asigura că vremea va continua să fie bună. Dar e destul de întunecat. Sper totuşi că n-o să plouă, de dragul noilor mei pantofi. Când se întâmplă să plouă, e destul de urât. Imaginează-ți că mergi liniştit şi n-ai umbrela la tine şi se porneşte dintr-o dată. Şi cad bucăţi de pământ şi noroi şi pietricele. Asta dacă ai noroc. Că se poate să te trezeşti în cap şi cu o surpriză lăsată de vreun animăluţ mai mult sau mai puţin fericit, aflat în trecere pe deasupra ta. Ăsta e chiar unul din cele mai neplăcute fenomene.

Dar să lăsăm toate acestea la o parte şi să vă povestesc despre culesul stelelor. Ai tinde să crezi că devine banal când poți face asta cu adevărat, căci unde mai e poezia? Şi totuşi nu e aşa. Fiecare stea e deosebită. Unele strălucesc mai puternic, altele au forme mai frumoase, unele au sclipiri puţin colorate dacă te uiţi cu mai mare atenţie. Culesul stelelor e un lucru pe care fiecare îl poate face o singură dată. Când devii adult, ai dreptul să pornești în căutarea stelei tale, pe care trebuie să o alegi cu grijă, căci nu o mai poți schimba. Ai timp o viață întreagă să o găsești, așa că nu trebuie să faci totul la repezeală. De fapt, chiar cunosc bătrâni care nu și-au ales încă o stea. Cam pretențioși după părerea mea, căci au găsit un cusur fiecărei stele. Eu le văd pe toate incredibil de frumoase și nu văd unde atâta răutate, atâta critică pe seama lor.

V-am spus despre petreceri? Când e sărbătoare, e nemaipomenit! De fiecare dată facem discotecă aici, pe cer. Avem un sistem audio senzațional, poate cel mai bun din întreaga galaxie. De fapt, sunt sigură că și de pe pământ se aude ritmul muzicii noastre. E trăsnet și la propriu și la figurat. Și să nu uit de globul nostru disco, cu jocul lui unic de culori. Totuși, nu-i înțeleg pe oamenii care încă locuiesc pe pământ și care se plâng de petrecerile noastre. Le numesc „furtuni” dacă nu mă înșel. Ziceau că ar fi cauzat o serie de daune. Mie îmi pare că doar sunt invidioși pe noi. Bine măcar că nu au făcut reclamație! Nu știu ce ne-am fi făcut...

Pic... pic... Ah, știam eu că nu puteam scăpa de ploaie. O iau la fugă, în speranța că totuși se ivește o fărâmă de noroc și dau de un loc unde să mă adăpostesc. Pleosc! Ce ploaie e asta? E apă? Sunt sigură că e apă. De când plouă cu apă aici? Continui să-mi pun o serie de întrebări ce nu fac decât să mă facă din ce în ce mai confuză. Aud vocea bunicului de undeva de departe.

Să mă trezesc? Cum adică? Să las o lume atât de frumoasă și să mă întorc la realitate? Mai lasă-mă să visez, n-ai vrea? Of, crudă realitate! Nemiloasă lume! Ah, cu capul în jos de-ați fi...