Am privit în urmă, într-o zi
Şi ce-mi fu dat să văd? Vai mie!
Toţi artiştii zbanghii
Pictaseră-n monocromie.

Am dat să caut culorile, în speranţa că rătăcirea lor era pur întâmplătoare. Şi le-am căutat oriunde s-ar putea ascunde. Şi ce-am crezut eu, naiva de mine? Verdele frumos, plin de viaţă, liniştea sufletului, buna dispoziţie a zilelor posomorâte, relaxant, meditativ, echilibrat, ce-mi oferă sentimentul de siguranţă, nu e prostuţ să stea sub preş. Albastrul senin, curată lacrimă, visător cu ochii deschişi, curios din fire, în spatele unui nor cenuşiu nu s-a pitit. Violetul, plin de mister, melancolic uneori, nu s-a înghesuit în cutii, cutiuţe. Galbenul gelos, dar cald şi bun, de ce-am crezut c-ar fi în soare? Portocaliul vesel, ocrotitor, emotiv, fericit şi mereu optimist, în coji de portocale parfumate nu-i. Atunci de ce-am căutat acolo? De ce-am crezut? Că roşul cel aprins, cel plin de patimă s-ar ascunde inocent în colţ de stradă?

Şi-aşa am căutat să văd în profunzimea monocromiei ce credeam că mă înconjoară. M-a surprins să văd că în marea aceea de culoare prost întinsă, se-ascund mici boabe din culorile pe care le căutam inocentă în altă parte. Au fost mereu acolo, aşteptându-mă să le observ, să le strâng în braţe, să le iubesc cu toată fiinţa mea. Oarbă am fost, că nu le-am văzut? Poate. Dar cum le-aş putea aprecia la adevărata lor valoare dacă n-aş ştii cum e fără ele?

N-am mai pierdut culorile de mult timp. Dar când le pierd, ştiu întotdeauna unde le găsesc. Aşa e. Sunt în tine. Monocromie.