Just a random post. Pentru Arthur, ca să-și facă o idee despre cum ar trebui să scrie ceea ce simte.





Am privit figura ta cenușie dispărând în orizont. Probabil era ultima dată când te vedeam și asta mă făcea să par o existență fragilă în universul infinit. Am deschis gura, dar vorbele nu au vrut să iasă, nepăsându-le de sentimentele ce se zvârcoleau în sufletul meu. M-ai lăsat singură în ceața disperării, prinsă în pânza propriilor greșeli. Trecutul nu încetează să-mi sublinieze greșelile cu care l-am pătat de-a lungul vieții. Și totuși, încă mai sper la o șansă. În ochii mei se mai oglindește silueta ce a pierit în lumină. Îți găsesc prezența în fiecare sclipire a soarelui, îți simt mirosul cu fiecare adiere a vântului și îți aud pașii în iarba ce foșnește. Dar tu nu ești aici și nici nu vei mai fi. Mintea mea înțelege asta, dar inima refuză cu desăvârșire să recunoască.