Finalul trilogiei „Octopussy”

Moartea tragică a surorii sale i-a schimbat complet viața Hyenei. Ajunsă în pragul maturității, tânăra fată este nevoită să își reconsidere toate principiile care au ghidat-o până atunci, aflată fiind în mijlocul fragmentatei familii Sugar. La împlinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experiențele sexuale libertine și trăirile intense și aproape de limită sunt parte din cotidian. Însă a venit momentul de a învăța să facă diferența între adevăratele prietenii și simplul joc al celor care nu merită. Astfel, boala Octopussy se dovedește a fi doar un pas peste care trebuie să treacă pentru a-și regăsi adevărata sa identitate.

Alcătuit din trei părţi şi un capitol de tip epilog, finalul trilogiei Octopussy nu putea fi altfel decât la fel de şocant ca volumele precedente. Nota mea adevărată pentru această carte s-ar situa la 3.5, am avut şi de această dată  aceeaşi problemă ca la celelalte: Cristina are un potenţial pe care nu şi-l atinge, sau cel puţin eu aşa percep felul în care scrie. Dacă unele pasaje sunt de-a dreptul perfecte, altele vin atât de alambicate, încât o trag în jos, de la citate din melodii, filosofii, poezii, amestecate pe alocuri prea mult şi uneori fără ghilimelele de rigoare la romgleză nefirească (în unele locuri chiar nu dă bine).

Dacă după prima parte am vrut să mă duc la Bucureşti special să o bat pe Cristina că nu s-a străduit mai mult când ştiu că poate, au venit părţile doi şi trei care au salvat situaţia. Epilogul m-a lăsat un pic rece chiar la final, aş fi încheiat în alt loc toată povestea, dar aici ţine deja de propriul stil. Că tot veni vorba de abordare, trilogia în sine mi se pare că ar fi fost altfel apreciată şi văzută ca un întreg, cu atât mai mult cu cât volumele 2 şi 3 au fost atât de scurte. Fragmentarea acţiunii nu i-a făcut un serviciu, dar ştiind că la început nu a fost gândită ca o serie, pot doar să sper că la o retipărire va fi publicată într-o ediţie nouă care să cuprindă toate volumele sub aceeaşi copertă.

După moartea tragică a surorii ei gemene în volumul 2, Hyena trăieşte durerea devenind asemeni lui Becks, vrând să o menţină prin acţiunile ei în viaţă, să o simtă alături. Astfel se trezeşte într-un triunghi amoros, ea îl iubeşte pe David, David îl iubeşte pe Alek, iar Alek pe ea. Un astfel de joc nu se poate termina cu bine, iar asta o va simţi pe pielea ei.

Majoritatea cărţii se învârte în jurul felului în care Hyena încearcă să-i facă faţă durerii, se lasă consumată, caută răspunsuri, se învinuieşte... Personajele se confesează pe rând, aflăm povestea din toate unghiurile care ne lipseau, elementele cheie punându-se cap la cap. Despre ,,Antidotul" nu pot să spun foarte multe fără să dezvălui ce se întâmplă. Cristina a surprins nişte adevăruri despre oameni şi viaţă pe care le-a integrat cu inteligenţă şi maturitate în poveste. Cu toate astea, nu pot să nu observ şi minusurile, părţile mai puţin cizelate, parcă lăsate raw, brute, deşi poate că exact asta a fost intenţia.

Deşi nu mi-au plăcut de la început personajele ei, modul lor de a gândi şi acţiona fiind în contradicţie cu firea mea, neregăsindu-mă în situaţii până acum, Cristina a reuşit să facă să pară cele mai nebuneşti lucruri normale, o normalitate a personajelor ei. În acest volum m-au surprins cu adevărat nişte pasaje în care m-am regăsit, scoţându-le din contextul lor şi adaptându-l la al meu.