Fermecată de citatele pe care le distribuia mai toată lumea pe Facebook, am început Valuri de viaţă de Lina Moacă fără să ştiu la ce să mă aştept în materie de poveste, în afară de bănuiala că voi da peste o iubire frumoasă adolescentină.

Irina Albu e o tânără modestă şi bine crescută care, după încheierea clasei a 11-a la un internat din Paris, hotărăşte să se întoarcă în Bucureşti pentru anul final de liceu, să fie mai aproape de bunicul ei, singura rudă rămasă în viaţă după moartea părinţilor ei într-un accident de maşină în urmă cu mult timp. Aşadar, ea este înscrisă la un liceu privat şi, cu multă emoţie, păşeşte într-o lume necunoscută. Încă din prima zi, remarcă şi este remarcată de cel pe care îl va numi craiul ei de verde, îndrăgostindu-se la prima vedere. Băiatul o conduce la secretariat, care se pare că e suficient de departe încât să le permită celor doi schimburi de replici profunde, care să trezească rapid în inima Irinei sentimentul pe care ea îl declară, cu naivitate aş spune eu, iubire. Totul ia o întorsătură neaşteptată când, după o veşnicie parcă, Irina îşi dă seama că nu ştie cum îl cheamă şi se prezintă cu numele complet, iar craiul de verde dă bir cu fugiţii.

Aici, cititorul îşi face o sumă de scenarii în minte referitor la motivele ce l-ar putea determina pe un tânăr interesat de o fată să dispară ca măgarul în ceaţă la auzul unui nume. Ştim deja din paginile cărţii că numele de Albu e unul important în Bucureşti, că e o familie bogată ş.a.m.d. Să fie o dispută între familii de tipul Capulet-Montague, teamă, dispreţ...? Am citit pe nerăsuflate jumătate din carte, dornică să aflu ce se petrecea acolo. Lucrurile au fost interesante în acea primă jumătate, autoarea scrie natural, liber, însă de la un anumit punct, fără o directă legătură cu acţiunea, a început să mi se pară prea mare insistenţa pe sentimentele reluate şi rescrise în diverse alte formulări, parcă deja repetitive. 

Povestea mi s-a părut puţin cam telenovelistică pentru gustul meu, deşi cartea nu a fost deloc rea, de altfel am şi citit-o extrem de repede, menţinându-mi interesul până la final. Am citit în alte recenzii că lumea a fost luată pe nepregătite de o anume dezvăluire şi mi s-a părut oarecum ciudat, pentru că adevărul din spatele a ce s-a întâmplat mi se părea foarte evident, curioasă fiind mai degrabă de deznodământ, rugându-mă să nu se termine în felul în care bănuiam că se va termina. 

Mi-a plăcut mult relaţia dintre Irina şi bunicul ei, Dan, mi s-a părut cea mai frumoasă şi firească iubire din această carte, cu modurile lor haioase de adresare şi altruismul cu care făceau sacrificii unul pentru altul, ei fiind singura familie rămasă. La polul opus, între Irina şi crai parcă totul s-a născut din nimic. Nu neg veridicitatea iubirii lor, chiar eu am o poveste de dragoste parcă desprinsă din paginile unui roman, însă m-a lăsat confuză oarecum uşurinţa cu care cei doi îşi fac declaraţii fără să-i cunoască sufletul celuilalt cu adevărat. Pot înţelege o atracţie magnetică fizică şi sufletească, nelegată de experienţe comune, însă mi se pare greu de crezut că, dat fiind şi contextul, Irina nu refuză să aibă de a face cu o persoană necomunicativă până la extrem, care ia decizii de una singură deşi acestea afectează mai multe persoane, rănindu-se atât pe el, cât şi pe acestea. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre Victor Sima, băiatul unor prieteni de familie, care o curtează şi el, cu aprobarea vizibilă a bunicului Dan, ce abia aşteaptă să-şi vadă nepoata măritată. Acesta, deşi îi este evident că Irina îl vede ca pe un frate, stă la pândă pentru oportunitatea de a i-o sufla celuilalt.

Prietenele Irinei sunt fete deosebite şi mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre preocupările lor, însă naratorul fiind chiar personajul Irina, accentul este pus pe propriile ei frământări şi sentimente, celelalte personaje fiind de multe ori neglijate, atunci când ele nu se află fizic în acelaşi spaţiu ca ea. Singurele personaje ce îi ocupă mintea chiar şi în absenţa lor sunt bunicul, craiul de verde şi Victor. Chiar şi Jen, prietena cea mai bună din Franţa este neglijată, deşi este suficient de importantă pentru a reveni în viaţa Irinei mai târziu, împărţind aceeaşi locuinţă.

Lectura ei a fost neobişnuit de plăcută, lucru la care a contribuit naturaleţea Linei Moacă de a scrie. Dincolo de deciziile Irinei cu care nu am fost de acord, de dulcegăriile abundende şi câteva detalii legate de abordarea poveştii, toate fiind pe seama gusturilor mele, stă o poveste frumoasă, scrisă cu dedicaţie şi pasiune, ce aşteaptă să fie descoperită de iubitoarele cărţilor de dragoste.