[caption id="" align="alignright" width="210" caption="fotografie: blondebabyblue (DeviantArt)"][/caption]

Oricât de tare „plouă” şi oricât de departe e „umbrela” mea, gândul că ea există acolo, undeva, şi ea gândindu-se la mine şi la cum m-ar putea ajuta de mi-ar fi alături, mă face întotdeauna să înving norii cenuşii ce-mi frământă inima.

Şi de ea n-ar mai fi, aş continua să păşesc cu fruntea sus, cu picăturile udându-mi chipul, ştiind că „umbrela” e tot pe aici, pe undeva, veghiindu-mă de la distanţă. Uneori e chiar lângă mine, alteori e prea departe ca să o zăresc, dar în sufletul, mintea şi inima mea a fost, este şi va fi mereu...

Umbrela ta ce e, umbrela mea? Cine e umbrela ta, umbrela mea? Să fiu tot eu ... ?