Pentru totdeauna...

Îl trezi, ca deobicei, lumina zilei, care pătrundea în dormitor  printre jaluzele. Căscă puternic, îşi întinse oasele bătrâne şi obosite şi se întoarse spre ea, care îl privise cu dragoste în tot acest timp. Puteau sta aşa ore în şir, fără să spună nimic, căci se înţelegeau din priviri deja de mulţi ani şi nu aveau neapărat nevoie de cuvinte.

Anii care trecuseră fuseseră blânzi cu el. Trecerea timpului lăsase pe chipul lui câteva urme fine pe frunte, iar ochii lui parcă nu mai erau aşa de înflăcăraţi ca altă dată, însă, asemeni tatălui lui, părul nu îi albise. Doar câteva fire gri răsăreau, pe ici, pe colo, prin părul şaten.

Cei doi se ridicară în acelaşi timp, ca la un semn mut şi, cu paşi lenţi, se îndreptară spre bucătărie. Bătrânul pregăti în tigaia veche două ochiuri de ouă. Nu era sărac, nici vorbă, îşi permitea să trăiască destul de bine din pensie, dar nu se îndura să arunce acea tigaie, atât de plină de amintiri dragi.

Puse pe masă tacâmuri şi cele două farfurii, fiecare cu câte un ochi în ea, şi începu să mănânce. Ea, pe de altă parte, nici nu se atinse de mâncare, ci doar îl privi cu tristeţe pe bătrânul pe care îl iubea atât de mult. Terminând de mâncat, bătrânul luă şi farfuria ei, punând-o pe cea goală în faţa soţiei lui. Când pusese masa, ştia că ea nu o să mănânce şi că va sfârşi prin a mânca şi porţia ei, dar nu se îndura să pună pe masă o singură farfurie. Se ridică de la masă şi spălă vasele, simţindu-se, brusc, foarte singur. Pe când clătea farfuria ei, îi veni o idee, aşa că rupse tăcerea:

- N-ai vrea să facem o plimbare? o întrebă el.

Femeia îi zâmbi cu dragoste şi încuviinţă. Ştia deja unde vor merge şi, deşi ei îi provoca mereu tristeţe această plimbare, ştia şi că lui îi făcea bine să fie acolo.

Ieşiră amândoi din casă, în grădina mare şi plină de flori, unde el se opri să culeagă doi trandafiri, ca apoi să îşi continue drumul, împreună, şi nu se opriră până nu ajunseră în cimitir. Majoritatea mormintelor erau în stare proastă, numai unul era plin de flori colorate. În faţa acestuia se opriră şi bătrânul cu soţia lui. El aşeză cei doi trandafiri, alături de celelalte flori şi o privi cu tristeţe pe soţia lui. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, cu părul ei şaten, cu reflexii roşcate, lung până la umeri, cu ochii ei căprui migdalaţi şi buzele ei trandafirii, mereu zâmbind.

- De ce a trebuit să mori? o întrebă el, în timp ce o lacrimă îi curgea din ochiul stâng, prelingându-se pe obraz. De ce a trebuit să te răpună boala? De ce nu pe mine?

Dar el ştia deja răspunsul, care, pe cât de dureros era, pe atât era de plin de iubire.

- Îmi amintesc şi acum de ziua în care tu plângeai că o să mor şi că nu vei putea trăi fără mine, începu el. Şi nu te-am putut linişti până nu ţi-am promis că nu voi muri înaintea ta.

- Iar eu ţi-am promis că vom fi mereu împreună, pentru totdeauna... continuă ea, punându-şi mâna uşor transparentă în mâna lui caldă.

- Şi aşa va fi de acum... până la sfârşit, şi dincolo de moarte... încheiară cei doi.

Dacă l-ar fi văzut cineva acum pe acest bătrân, i s-ar fi făcut milă. Toţi cei care l-au cunoscut odată şi încă mai trăiau, spuneau despre el că a înnebunit de tristeţe după moartea soţiei lui. Cine ar fi putut bănui, cine ar fi putut înţelege că nu era nimeni în lume mai fericit decât el?

2 comentarii:

  1. Nu mă gândeam că o poveste atât de scurtă poate stârni sentimente atât de puternice. E foarte frumosă şi în acelaşi timp şi foarte tristă povestioara asta şi mă bucur nespus că ai mai scris un nou articol la rubrica stories :*

    RăspundețiȘtergere
  2. superba poveste...nu se pot descrie in cuvinte sentimentele care te incearca atunci cand o citesti. te face sa speri ca asa vei fi si tu...impreuna pentru totdeauna cu persoana iubita.e tot ce'si poate dori cineva:X
    cat despre talentul tau nu mai are rost sa deschidem subiectul rar oameni cu asa imaginatie si care sa poate scrie cu atata usurinta si totusi cu atata emotie fara a ajunge in pragul pateticului.FARA CUVINTE!!!

    RăspundețiȘtergere

(c) Adela C. Un produs Blogger.