Drumul dinspre liceu înspre casă e presărat de felurite evenimente, care mai de care mai interesante și fascinante. Așa se face că astăzi am devenit eroina colegei mele, Y, fără să fac nimic deosebit din punctul meu de vedere. Cum s-a întâmplat? Păi, să vă povestesc.

Cerul era întunecat și înnorat, soarele se ascundea timid după un norișor bosumflat și aerul mirosea a ploaie. Povesteam cu Y despre vrute și nevrute, când deodată am simțit că îmi aterizează ceva în cap.

„Fir-ar să fie! Cred că mi s-a răhățit o pasăre în cap...”

Am dus mâna scârbită în cap ca să dau jos chestia care mi se încâlcise în păr, în timp ce ea mă privea cu ochii mari. Am constatat că era cam pufos pentru un găinaț, dar tot nu-mi puteam da seama ce era. Dintr-o dată mi-a zburat din mână și a aterizat pe jumătate moartă pe jos, ce credeți? O albină! Brrr! Niciodată n-am suferit specia asta. Ba chiar mi-e destul de teamă de ele. Nu țip când le văd și nu țopăi ca o nebună, dar nici nu stau să mă atingă, ci mă feresc de ele. Și tocmai am pus mâna pe o albină grasă și pufoasă ce mi se încâlcise în păr și am luat-o de acolo.

Mai în glumă, mai în serios, deși cred că mai mult spre serios, Y a declarat că am făcut cel mai curajos lucru pe care l-a văzut vreodată și că sunt eroina ei. Am rămas tăcută pentru câteva minute, după care i-am explicat sinceră că dacă știam ce aveam în cap nu m-aș fi atins de albină. Dar faptul e cosumat și probabil voi fi catalogată drept „Ucigașă de Albine” o vreme.

În încheiere, aș vrea să-mi cer cele mai umile scuze bietei albinuțe care a avut ghinionul să staționeze chiar la mine în păr.